Mulțumim, Craiova, că exiști! Într-un sezon european în care echipele românești au dezamăgit aproape pe linie și în care probabil vom contabiliza unul dintre cei mai mici coeficienți ai ultimului deceniu, Universitatea a rămas singură să țină steagul sus. E în Europa și asta contează. Mult.

Pentru că, după ce trece bucuria calificării și începi să privești felul în care ea a fost obținută, beatitudinea dispare. Universitatea are un lot cotat la aproximativ 37 de milioane de euro și un buget care tinde spre 20 de milioane. KuPS valorează pe Transfermarkt aproximativ 6,3 milioane, cu un buget sub 10 milioane. La asemenea diferențe, când calificarea se obține tremurând până aproape de final, privirea trebuie mutată inevitabil spre banca tehnică. Și, mai ales, spre Filipe Coelho.

Craiova are deja două boli care se repetă suspect de des. Începe prost meciurile și le termină fără benzină. A primit gol repede în ambele partide cu Levski, în ultimul joc de campionat cu Argeș și acum, din nou, cu KuPS. Iar spre final nu mai are combustibil nici pentru forcingul necesar întoarcerii rezultatului, cum s-a întâmplat cu Levski și Argeș, nici pentru golul care să omoare adversarul, cum ar fi trebuit să se întâmple cu finlandezii. Astea nu mai sunt accidente. Sunt repetiții. Iar când repetițiile devin obicei, responsabilitatea aparține antrenorului principal și staff-ului său.

Filipe Coelho este un om atât de calm încât ai senzația că n-ar clipi nici dacă Perseidele și-ar schimba traiectoria și i-ar viza direct capul. În principiu, e o calitate. Doar că liniștea antrenorului trebuie să producă liniște în echipă. La Craiova pare să producă altceva: imaginea unei formații care, în momentele dificile, nu simte existența unei mâini forte.

Coelho nu pare încă jupânul vestiarului. Iar episodul Baiaram spune multe. Întrebat după meci despre reacția jucătorului la schimbare, portughezul a răspuns: „Nu era supărat pe mine!” Poate că tocmai aici este problema. Baiaram a ieșit de pe teren au ralenti, fără să realizeze (dacă nu-i pasă e și mai grav) că echipa urma să rămână cel puțin un minut în inferioritate până la efectuarea schimbării. În vâltoarea meciului, team-managerul a luat foc și l-a chemat să grăbească pasul. Doctorul a reacționat și el.

Reacții normale, de oameni care vedeau secundele curgând. Dar acolo trebuia să existe o singură voce. Cea a antrenorului. Felipe trebuia să fie omul care să închidă instantaneu situația. Să-i transmită lui Baiaram că interesul echipei este deasupra frustrării lui. Să le transmită celorlalți de pe bancă faptul că el conduce acel spațiu.

În schimb, Coelho a rămas calm. Aproape că s-a făcut că nu vede nici jucătorul, nici agitația din jur. Team-managerul și doctorul au încercat să ajute tocmai pentru că au simțit că șeful nu reacționează. „Nu era supărat pe mine!”. Povestea nu s-a terminat însă la marginea terenului.

Ajuns la bancă, Baiaram a început să lovească gențile, a dat cu pumnul în bancă și a aruncat o sticlă plină cu apă. Sticla a ricoșat și a lovit în cap un om din staff. Acum să mai citim o dată declarația antrenorului: „Nu era supărat pe mine!” Și? Dacă nu era supărat pe antrenor, atunci episodul devine acceptabil?  Dacă sticla nu l-a lovit pe Felipe, ceilalți nu mai contează?

Un antrenor nu este doar omul care desenează 3-4-3 sau 4-2-3-1. Este protectorul grupului și autoritatea lui supremă. Când un jucător își pierde controlul, nu contează asupra cui este supărat. Contează că și-a pierdut controlul în interiorul unei echipe pe care tu trebuie s-o controlezi. Aici este adevărata problemă.

Universitatea a crescut spectaculos sub patronatul lui Mihai Rotaru. Valoarea lotului a ajuns la 37 de milioane. Bugetul se apropie de 20. Pretențiile au crescut firesc odată cu investițiile. Dar valoarea de pe hârtie trebuie transformată în superioritate pe teren. Iar când nu reușești să câștigi detașat nici împotriva Argeșului, nici împotriva unei echipe precum KuPS, când începi repetat meciurile dormind și le termini fără energie, problema nu mai poate fi căutată numai la jucători.

Ea urcă spre bancă. Și când, peste toate acestea, unul dintre cei mai importanți fotbaliști ai tăi își permite un asemenea acces de furie fără ca autoritatea antrenorului să se vadă instantaneu, apare o întrebare mai importantă decât orice sistem tactic: Cine conduce, de fapt, echipa asta?Pentru asta, Filipe, ai grijă la cap! Și nu vorbesc de sticlă.